Numele de „România” provine de la „
român”, cuvânt derivat din latinescul „romanus”.
[4]Cel mai vechi indiciu referitor la existenţa numelui de „român” ar putea fi conţinut de
Cântecul Nibelungilor: „Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând”.
[5] „Ramunch” ar putea fi o transliteraţie a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.
[6]Scrisoarea lui NeacşuCele mai vechi atestări documentare ale termenului de „român” cunoscute în mod cert sunt conţinute în relatări, jurnale şi rapoarte de călătorie redactate de
umanişti renascentişti din
secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimişi ai
Sfântului Scaun, au călătorit în
Ţara Românească,
Moldova şi
Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în
1534, că românii („Valachi”) „se numesc romani”.
[7] Francesco della Valle scrie în
1532 că românii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar şi o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.
[8] După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relatează prin
1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înşişi „români” („romanesci”).
[9] Pierre Lescalopier scrie în
1574 că cei care locuiesc în Moldova , Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba «româneşte», adică romana”.
[10]Mărturii suplimentare despre endonimul de „român” furnizează şi autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel umanistul
sas Johann Lebel relatează în
1542 că „românii…se numesc pe ei înşişi «Romuini»”.
[11] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în
1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiţi valahi, după italieni”
[12] în timp ce primatul şi diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,
[13] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în
1699 expresii româneşti ca: „Sie noi sentem Rumeni” şi "Noi sentem di sange Rumena".
[14]Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu menţiunea „românesc” este conţinută de unele versiuni ale operei
Getica de
Iordanes: „...Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.
[15] Denumirea „Rumunense” constituie o transliteraţie latinizantă a unei pronunţii slave pentru „românesc”. Deşi menţiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanţa ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-XI-lea.
Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de ţară este
Scrisoarea lui Neacşu din
1521, ce conţine menţiunea cěra rumŭněskŭ (Ţeara Rumânească).
Miron Costin insistă asupra denumirii de “român, adică roman” ce o poartă românii din
Principatele Române.
[16] La fel,
Constantin Cantacuzino explică pe larg în
Istoria Ţării Rumâneşti originile şi semnificaţia denumirii de “român, românesc” dată
Ţărilor Române.
[17] Dimitrie Cantemir denumeşte în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Ţări Româneşti”.
[18] Termenul de “România” în accepţiunea sa modernă este atestat documentar în a doua decadă a secolului al XIX-lea.
[19
