Pretul secret al carnii
eseu de Adrian Onicescu

Prostituţia îşi cere dreptul de a fi recunoscută ca o instituţie socială de ecarisaj. Are dreptul să existe cu discreţia la care aspiră orice mutilare. Va veni oare vremea cînd crima va cere şi ea să fie legalizată, se vor întreba cei sceptici? Nu! Pentru că spre deosebire de crimă, prostituţia e doar o opţiune temporară deschisă în etic, precum proba aritmetică a adunării în scădere. Nu e nici măcar comparabilă cu furtul. Prostituţia e o ingenuă în afaceri. Preţul tîrgului ei e insignifiant faţă de tot ceea ce pierde. E de fapt un dar. Unul otrăvit însă, el nefiind nimic mai mult decît o îndurerată consolare reciprocă între învinşi, celebrată jalnic îndărătul unui zîmbet împrumutat cu ora de la cîştigători. E jocul unor copii săraci care negociază vise refolosite imaginîndu-şi mărunţişul cotat la bursele marilor tranzacţii afective ale omenirii. Căci trebuie să fii foarte bogat ca să fii iubit cu sinceritate deplină de o femeie frumoasă şi deşteaptă. Restul muritorilor trebuie să ne mulţumim cu un devotament duhnind a neputinţă ori neşansă.
Decenţa cere efortul de a parcurge în secret un spaţiu periferic pentru a suferi înfrîngerea de a negocia amor fictiv cu o femeie care şi-a amputat memoria şi cerşeşte agresiv cu rana ei sîngerîndă în plină stradă. Atîta vreme cît legea recunoaşte şi administrează eficiente căsătorii din interes, are obligaţii egale faţă de destinul prostituatei. Este datoare să înfiinţeze lupanarul cu aceeaşi dedicaţie ca şi cea datorată spitalului. Legea nu are dreptul moral de a sălbătici adevărurile neconvenabile sub pretextul bunei cuviinţe. Căci viaţa împiedecată să se consume la suprafaţă se transformă într-un spectru monstruos ce bîntuie sufletele şi le pierde.
În ultimii zeci de ani s-au născut oameni pentru toate nevoile. Şi există nevoia de surogat, dreptul la fals al celor prea săraci pentru a-şi permite unicitatea arhetipală a originalului. S-au născut şi femei de toate soiurile. Printre ele au fost şi acelea destinate să ofere cu tarif surogatul dragostei celor care şi-au pierdut speranţa de a iubi cu adevărat. Sfinţenia nu poate fi altceva decît o opţiune. Adevărul nu admite coerciţia. El îşi verifică propriile întrebări chiar dacă îşi revendică doar răspunsurile cărora le poate supravieţui. Aceste femei au fost în tot acest timp schingiuite sub pirostrii. Au suferit şi au facut să sufere încă şi mai cumplit, părinţi, soţi şi copii, sub povara blestemului unei iluzii malformate a politicului.Dragostea este tot ce supravieţuieşte unei lupte ucigătoare cu comoditatea. Şi aproape nimic nu supravieţuieşte în afară de speranţă. Nu lipsurile ucid dragostea, ci desfrîul nemăsurat al dorinţelor. Iar împotriva desfrîului nu există decît un singur remediu: desfrîul! Pe el nu-l putem împiedica să existe şi nu e moral să încercăm eliminarea acestui reper al eticului. Desfrîul nu e un pericol pentru înfrînare la fel cum starea de boală nu este un pericol pentru sănătate. Nici epidemiile nu se stăvilesc prin uciderea bolnavilor, ci prin izolarea lor. Prostituţia trebuie doar exilată undeva la periferie. Rătăciţilor pasionaţi trebuie să li se impună un spaţiu, nu să li se confişte reperul. Trebuie să li se dea şansa de a-şi trăi rătăcirea pe o traiectorie comun acceptată a ruşinii. E nevoie de îndrăzneală pentru a tolera. De îndrăzneala învingătorului, nu a impertinentului. A redeveni morali, după atîta rătăcire, impune elasticitatea înţelegerii vii, nu rigiditatea.Acum imoral este să nu recunoaştem o nevoie dintotdeauna: prostituţia. Răul nu îl întruchipeaza cele cîteva sute de femei nefericite, ci aceia cărora drama rătăcirii lor le umflă buzunarele. Pentru că prostituţia nu e decît un efect îndepărtat al crizei economice. Fiinţa umană e slabă şi neajutorată, aruncată astfel în mijlocul unui război definitiv inegal. Femeile nu se vînd din sărăcie, ci din aviditate rătăcită de morală. Şi acest adevăr trebuie spus. Este însă o avariţie în care ele sunt slabe prin însăşi puterea lor telurică asupra bărbaţilor. Dar e la fel de posibil ca aici să fie un neajuns al puterii şi nu al imoralităţii. Al slăbiciunii care ajunge să controleze ilicit forţa.Cea mai dureroasă jignire care se poate arunca unei prostituate este să o faci curvă. Pentru că ea nu se crede astfel atîta vreme cît nu-şi implică sufletul în negoţul ei. Ea nu e frivolă. De aceea nu poate fi curvă, fie şi numai judecînd după proporţiile trădării ei. Frivola nu-şi respectă angajamentele pe care şi le asumă cu premeditare. E iresponsabilă. Prostituata nu înşeală pentru că ea nu-şi asumă angajamente, nu induce în eroare. Nu spune “te iubesc” în sensul de “îţi aparţin” ci în acela, artificial, dar sincer, de “te oblojesc”, în care pulberea tămăduitoare este presărată peste rană. Preţul se stabileşte la început. Aici e corectitudinea. Preţul de la urmă, cel smuls cu promisiuni al frivolei, este dezastruos. Prostituata există prin accesele, prin jumătăţile ei de măsură asumate, în care se rupe de sine şi se vinde pe bucăţi, dar niciodată cu pretenţia că o face pe de-a-ntregul. O femeie măritată din interes nu va denumi niciodată afacerea ei prostituţie, chiar dacă întruneşte toate crimele constituente: falsitate, minciună, fraudă. Prostituţia nu face victime în afara ei.O prostituată nu permite iluzii. Ea este o societate comercială. Nimeni nu vine la magazin ca să se îndragostească iremediabil de marfa expusă banului tuturor în galantare. Fiecare cumpără ce-i permite punga. Deja nu mai ştiu care e diferenţa dintre a cumpăra şi a cuceri.. La fel cum poezia nu se masoară prin eternul adevărurilor ei, ci prin efecte, prin jocurile ei de lumini şi umbre. Atît prostituata ca victimă a ei înseşi, cît şi clientul, ca autor al agresiunii, au jocurile lor de lumini şi umbre. Cei ce plătesc, caută să-şi pună întunericul pentru cîteva minute în luminile rampei. Cui îi mai pasă de surîsul unei prostituate care încă nu a pierdut totul? Pentru că speranţa este cea care se stinge ultima.
Tot ceea ce nu îngăduim, ni se va întoarce împotrivă sub disimularea minciunii. Fiecare primim minciunile pe care le merităm.Prostituţia este una din stările de a fi ale umanului, şi ea nu se rezumă la sex. Această constatare m-a facut credincios. Pentru ca absenţa unui sens dincolo de această existenţă, ne-ar transforma pe toţi în vînzători ai noştri şi ai celorlalţi. Mi se pare de altfel că închirierea cu tarif a corpului pe o durată strict limitată este infinit mai demnă şi mai puţin nocivă decît consacrarea interesată total a scrisului, a ideilor, a sufletului prin corupţie, a politicii.
Cred de aceea în necesitatea politicii la fel ca şi în aceea a prostituţiei.Prostituata are decenţa de a-şi asuma condiţia şi de a nu induce în eroare. Aceasta e legitimitatea ei. A recunoaşte un drept înseamnă implicit a-l limita. A obliga existenţa la un domiciliu, a crea o adresă înseamnă nu a propaga, ci a restrînge. De aceea nu avem dreptul să exilăm prostituţia în stradă. Vedem legalizată dintotdeauna căsătoria interesată a marilor incompatibilităţi estetice şi de vîrstă, concubinajul a căpătat implicaţii juridice, căsătoriile între homosexuali sunt şi ele de domeniul acceptabilului.
Astfel de strîmb situîndu-ne faţă de marile noastre iluzii, şi păstrînd la piept tot restul de orori acceptabile prin mici laşităţi şi complicitate, a nu recunoaşte prin lege nevoia pe care o acoperă prostituţia înseamna nu a fi scrupuloşi ci doar a proscrie de pe culmile perfidiei cea mai curată, cea mai onestă, poate, dintre toate vînzările de sine